Vitraliile din Sala Oglinzilor a Palatului Culturii din Târgu-Mureş

     Sala Oglinzilor şi-a luat numele de la cele două "triptice" din oglinzi veneţiene aşezate în cele două capete ale ei, faţă în faţă, dar renumele şi l-a dobândit prin cele 12 vitralii. Vitraliile de pe şirul de ferestre dinspre stradă ale acestei săli de protocol luxoase sunt creaţia lui Thoroczkai-Wigand Ede şi a lui Nagy Sándor şi au fost confecţionate în atelierul din Budapesta al lui Róth Miksa (1913). Ferestrele din margine s-au realizat pe baza picturilor lui Thoroczkai-Wigand Ede. Subiectele lor sunt luate din legendele secuieşti şi ele reprezintă întocmai elemente etnografice materiale, sociale şi culturale din secuime, stiluri arhitectonice, interioare specifice, momente ale vieţii familiale, viaţa din jurul casei, principalele munci de peste ani. În primul grup, din stânga, sunt trei lucrări: Odinioară, într-o lume străveche, Poartă domnească (ultima imagine, în stânga jos), Palatul colibă (lângă ea, la dreapta). Ferestrele din celălalt capăt al sălii, din dreapta, sunt inspirate mai cu seamă din legendele hungaro-hunice: Grădina cu colibe a doamnei Réka (pe ultima imagine, fragmentul din stânga, sus), Legănuţul lui Csaba (lângă ea, dreapta), Troiţa doamnei Réka. Vitraliile mari sunt întregite de două vitralii de mici dimensiuni, Scaunul de judecată şi Oblonul doamnei Réka.

     La mijlocul peretelui exterior, sunt aşezate în adâncime, cuprinse între coloane, scene din baladele secuieşti lucrate după planurile pictorului Nagy Sándor. Prima din stânga este din balada Budai Ilona (Mama neînduplecată). Personajul principal este mama care se poartă nemilos cu proprii ei copii. Tema îndepărtată a acestei balade se regăseşte în folclorul european. În ţinutul secuiesc a fost culeasă pentru prima dată de Kriza János şi se află, până azi, în circulaţie în scaunul Odorhei şi printre ceangăii din Moldova. Tema ei este banul, mirajul averii care văduveşte personajul principal până şi de sentimentele materne. În primul ancadrament de geam Budai Ilona, îmbrăcată într-o magnifică rochie de boieroaică îşi poartă, ridicată pe braţe "mica ladă de comori" pentru a o feri de duşmanii puşi pe jafuri prin împrejurimi. În stânga, o are alături pe "mica fetiţă fecioară" iar în dreapta o însoţeşte "neastâmpăratul ei micuţ băiat". Înaintează cu spor, cu fruntea sus: "Merge, merge, merge, prin pădurea deasă." Al doilea vitraliu prezintă momentul în care, speriată de tropăitul cailor, îşi leapădă "fetiţa fecioară" pentru a-şi putea salva mai repede odoarele. Pictorul şi meşterul vitralier reprezintă sugestiv fetiţa care se roagă căzută în genunchi şi care nu vrea nici cum să creadă că mama ei a luat o hotărâre atât de neomenească implorând-o aşa: "Mamă, dulce mamă, nu mă lasă în drum / Înmoaie-ţi inima, nu mă părăsi". În al treilea vitraliu este înfăţişată mama care se întoarce, cuprinsă de remuşcări pentru fapta ei crudă, şi îşi imploră copiii să se întoarcă la ea. Băieţelul din vitraliu, cu spatele la ea, îi răspunde îndărătnic: "Eu zău că nu vin, că ci nu ne-ai fost mamă / Dacă erai, aici nu ne lăsai." Aşa puse în evidenţă, aceste trei momente prezintă expresiv cauzele tragediei pe care o trăieşte mama, desfăşurarea acesteia şi ispăşirea.

Budai Ilona (Mama neînduplecată)	Salamon Sára

     Cea de a două baladă este Salamon Sára. Fata îmbrăcată într-o aleasă rochie cu poalele în brâu, de pe fereastra din stânga, călăreşte grăbită, nerăbdătoare, spre alesul ei din ţara Talienilor. În vitraliul următor, fata amăgită, cu hainele de pe ea sfâşiate, se află în braţele diavolului: "Las să te aşez / Să te îmbrăţişez." În tabloul din dreapta, fata se află întinsă, moartă, pe pământ, vegheată doar de calul ei credincios: "Trupul ei frumos / Peste-un crin pufos." Mesajul moral al baladei, tragedia aparte a fetei, sunt, artistic, demonstrative.
     Al treilea vitraliu, Kádár Kata (Două flori de paraclis) este tragedia căsătoriei interzise în contextul relaţiilor sociale feudale. Mortul, care continuă să trăiască într-o floare, povestea îndrăgostiţilor în taină, care se regăsesc şi dincolo de moarte sunt motive folclorice şi ale creaţiei culte şi în Europa. Varianta lor maghiară există doar în Transilvania şi Moldova, spune etnologul Kallós Zoltán. Pe primul vitraliu o vedem pe trufaşa doamnă Gyulai, întoarsă pe jumătate spre fiul ei. Cu chipul lui blând, întors spre privitor, domnişorul Miklós i se adresează mamei cu o "frumoasă rugare": Să-l lase s-o ia de soaţă pe minunata fată a iobagului lor, Kádár Kata. Răspunsul neînduplecatei mame este potrivnic: "Nu mă învoiesc copile-al meu / Nu mă-îngăduie a mea stare." În cea de a doua imagine, fata de iobag se află azvârlită fără milă în lacul fără fund printre plante acvatice, alge, peşti, care, solidare cu ea, o cuprind alinând-o ocrotitor, învăluie trupul fetei date morţii. Cea de a treia înfăţişează două fire de flori care, înfăşurându-se în jurui paraclisului şi ridicându-se deasupra lui, se alcătuiesc într-un chip uman. Este simbolul nemuririi dragostei: cei doi îndrăgostiţi sunt de nedespărţit. Sentimentele adevărate anulează opreliştile sociale, nedreptăţile.
     Cel de al patrulea vitraliu al lui Nagy Sándor este reprezentarea uneia dintre, probabil, cele mai vechi balade din secolul XI a secuilor. Titlul ei Júlia, fată frumoasă (Fata dusă în rai). Are un subiect religios în care se amestecă între ele credinţe ale perioadei păgâne cu elemente ale crezului creştin. Balada este în fapt o îmbinare dintre un rămas-bun baladesc de fată şi un bocet de mamă, după părerea lui Kallós Zoltán una dintre cele mai bine realizate, mai artistice balade ale maghiarilor. Elementele creştine, mielul, lumânările, raiul, alaiul fecioarelor, trimisul cerului, toate acestea se îmbină cu elementele lumii credinţelor păgâne ale ungurilor: cerbul-miraculos (care aici apare în chip de miel), lumina călăuzitoare, figurarea Soarelui şi a Lunii, iar elementul cel mai luminat al tripticului, mai strălucitor, este Soarele. Primul vitraliu o înfăţişează pe frumoasa fată Júlia care "încântându-se pe sine" culege, lăsată în genunchi, flori de cicoare, în vreme ce l-a zărit deja pe trimisul cerului, figurat în celălalt tablou, ce se îndreaptă spre ea pe "mielul alb şi bucălat" care "cobora la vale / pe-o faină cărare". Poartă între coarnele sale Soarele şi Luna: "Două, faine toarte de aur între coarne / Cu lumânări, aprinse din părţi." Pentru a da cuvenita strălucire cerească trimisului domnului, pictorul învăluie mielul într-o aură. Cel de-al treilea tablou reprezintă alaiul fecioarelor duse în rai, cărora le-a fost "de lipsă" şi Júlia şi la chemarea cerului, îşi ia bun-rămas de la mama ei ducându-se "În corul raiului printre sfintele fecioare".

Kádár Kata (Două flori de paraclis)	Júlia, fată frumoasă (Fata dusă în rai)

     Cele patru balade recurg la arsenalul formal al artei populare cucerind, încă din momentul creaţiei lor, un succes răsunător. Arta în manieră populară maghiară secesionistă a lui Nagy Sándor dă o nouă expresie temelor baladelor populare, iar dinamica sa, evidenţierea elementelor lor esenţiale, laconismul, tragismul conţinut în ele accentuează elementele caracteristice ale baladelor populare maghiare.
     Deasupra tripticului ferestrelor cu balade se pot contempla motivele florale stilizate, simetrice, ca şi cele din ferestrele dispuse în boltele înflorate ce se arcuiesc peste ele şi care pun în lumină caracteristicile secesioniste ale artei populare. Cartoanele pictate de Nagy Sándor au fost transpuse pe sticlă şi prinse în rame de plumb în atelierul artistului vitralist de renume mondial din Budapesta, Róth Miksa.
     Nuanţele culorilor, caracteristicile picturii au fost valorificate la cea mai înaltă cotă artistică; ţinându-se seama şi de efectele luminii ce se strecoară din afară, care pune în evidenţă personajele principale, mesajul. Textele de sub imaginile baladelor au fost scrise pe sticlă albă utilizându-se caracterele stilului secesionist. Este meritul primarului Bernády György (1902-1913; 1926-1929) că a invitat la decorarea acestei casete de comori a edificiului secesionist, Casa Comunală de Cultură, a cărei perlă este, fără îndoială, sala festivă, pe artiştii de cea mai înaltă clasă ai coloniei de artă din Gödöllő.